Tag Archives: familie

Scoala

Scoala iti da niste cunostinte, acasa le fixezi. Singur!

Exista o moda extrem de raspandita, si in acelasi timp extrem de distructiva, adoptata de marea majoritate a parintilor elevilor ciclului primar, uneori chiar si gimnazial si exista exemple chiar si printre parintii elevilor de liceu, moda care impune ca parintele sa faca lectiile impreuna cu elevul. Mare prostie, din multe puncte de vedere. Temele facute impreuna cu elevul/copilul nu inseamna timp petrecut impreuna si nu determina o apropiere suplimentara a copilului fata de parinte. Din contra, de multe ori copilul este exasperat de atentia acordata, simtind ca timpul petrecut cu parintele este un timp chinuitor, in care trebuie sa se concentreze asupra unor subiecte care uneori i se pot parea neplacute si asupra unor activitati care ii mananca din timpul de joaca. Daca parintele mai are si talentul sa se enerveze, lucrurile vor degenera si curand, foarte curand, copilul va incepe sa urasca compania parintelui, preferand sa il evite, atunci cand poate, adica mai tot timpul ramas. Nu cred ca exista vreun parinte care sa isi doreasca un copil care sa il evite, dar parintii care se ocupa de temele copiilor mai au in fata si un alt fenomen la fel de tulburator: pierderea autoritatii parentale. De ce? Pentru ca mai devreme sau mai tarziu va aparea o problema pe care parintele nu va sti sa o rezolve, va aparea o problema pe care copilul o va intelege mai repede, sau va aparea vreo notiune care a fost predata copilului cu totul altfel decat isi aduce parintele aminte din anii sai de scoala (nu-i asa, in, sa zicem, douazeci de ani lucrurile se mai schimba!). Si in acele momente copilul il va percepe pe parinte slab, ezitant, lipsit de autoritate, intr-un cuvant vulnerabil. Acest lucru este normal pentru un adult, dar complet inadecvat pentru un copil, care trebuie sa poata vedea in parintele sau un sprijin in orice situatie. Increderea, autoritatea, odata pierduta nu se mai recastiga pe vecie. Si pentru ce? Pentru cateva teme pe care copilul oricum le va face singur mai bine! Dar lucrurile nu se opresc aici. Statisticile arata ca elevii care isi fac temele pentru acasa impreuna cu parintii au rezultate mai slabe la invatatura decat colegii lor cei mai bine pregatiti, cu alte cuvinte, un copil care isi face temele impreuna cu parintii nu va atinge niciodata un maxim de performanta. Nicio surpriza aici, lucrurile trebuie aprofundate si intelese, nu bagate cu forta in cap de catre parinti. Si apoi, unde se va instaura limita pana la care parintele isi va ajuta copilul la teme? Candva tot va ajunge sa infrunte lumea cea rea, si atunci va fi total nepregatit, pentru ca ajutorul parintelui, asa bun sau rau cum era el, dispare dintr-odata, cu ocazia primului examen la care copilul nu poate intra in sala cu parintele, sau cu ocazia primului concurs scolar la care parintele nu poate da telefon pentru marirea notei. Invatati singuri, invatati pentru voi, invatati bine!

Scoala

Dupa fapta, si rasplata!

Nu inteleg de ce, dar subiectul recompensarii elevilor in functie de performantele pe care le obtin este un subiect intens dezbatut intre scoala si parinti, intre profesori si elevi, intre diverse categorii de parinti si chiar intre diverse categorii de elevi. Este clar ca un raport de proportionalitate trebuie sa existe intre performanta si recompensa, si aceasta axioma este acceptata de majoritatea partilor implicate, dar din motive care chiar nu reusesc sa se clarifice odata cu trecerea timpului, generatii si generatii de parinti si elevi nu reusesc sa stabileasca un etalon pentru raportul dintre reusita si recompensa. Tipic o categorie larga de parinti imbraca haina recompensei fara masura si fara corelatie cu performanta, si mai rau decat atat, exista o mare categorie de parinti care nu isi pedepsesc copiii indiferent de fapta efectuata. In scoli exista destul de multe exemple bine documentate, puteti merge si vedea acolo ce se intampla. Fata de acestia profesorii au o atitudine rezervata si chiar si ceilalti copii le provesc progeniturile cu multa suspiciune legitima. La polul opus exista o categorie mai restransa de parinti care nu isi recompenseaza deloc copiii, deoarece considera, si au dreptate, ca fiecare trebuie sa performeze la maximul posibilitatilor sale. Tot acesti parinti isi pedepsesc parintii atunci cand gresesc, dar nu cred ca dubla masura este benefica relatiei dintre elev si scoala, practica demonstrand ca acesti elevi tind sa evalueze tendentios relatia cu scoala imediat ce o cat de mica ocazie li se ofera. Si la mijloc, intre aceste categorii, exista marea masa a parintilor, parinti care isi creaza si utilizeaza propriul etalon pentru performanta elevului/copilului. Desi in general articolele de presa pun un puternic accent pe primele doua categorii discutate, cea de-a treia, cea de la mijloc, este covarsitor mai numeroasa, mai stabila de-a lungul timpului si mai eficienta din punct de vedere al rezultatelor, decat s-ar crede la prima vedere. Vorba multa, saracia omului, in general bunul simt primeaza in aceasta chestiune, gunoaiele sunt respinse catre marginea performantei scolare si, dupa cum spuneam, “Dupa fapta, si rasplata!”.

Scoala

Cum invatam sa invatam?

Ei bine, cel mai important lucru pe care ar trebui sa il invatam in scoala, lucrul care ne-ar fi de folos pentru tot restul vietii, care ne-ar ajuta sa fim de folos altora si care ne-ar aduce satisfactii permanente in activitatea profesionala este exact lucrul pe care elevul nu il invaa in scoala: cum sa invete. Unii pot spune ca nu ne invata asa ceva in scoala pentru ca fiecare invat in mod diferit, pentru ca unii inteleg mai repede si altii nu inteleg niciodata, pentru ca unii sunt destepti si altii sunt prosti, pentru ca pur si simplu fiecare trebuie sa isi gaseasca propria cale de a invata. Nu e adevarat, studii recente au demonstrat ca exista foarte putine metode eficiente care sa asigure asimilarea cunostintelor pentru o perioda mare de timp si, nici o surpriza, metodele moderne, audio-vizuale nu sunt printre ele. Ca o paraneze, in general metodele “alternative” ridica serioase semne de intrebare, dar in invatamant, acolo unde este practic in joc soarta omenirii, metodele “alternative” trebuie privite cu deosebita prudenta. Metodele de invatare s-au impartit dupa eficienta in trei categorii: eficiente, mediu eficiente si inutile. Metodele eficiente sunt: orice metoda agreata de elev care confirma prin testari periodice cu frecventa ridicata ( :) ce, va asteptati la altceva?) si staruinta asupra unui subiect pe termen lung (cu alte cuvinte ) repetitia e mama invataturii. Da, numai “doua”! Metodele mediu eficiente sunt: investigatia (metoda prin care elevul incearca sa explice de ce lucrurile pe care le invata sunt adevarate si trebuie invatate – functioneaza mai ales cu materiile care nu sunt exacte), demonstratia (metoda prin care elevul isi demonstreaza ca lucrurile pe care le invata sunt adevarate si trebuie invatate – functioneaza exceptional de bine cu materiile exacte), alternanta materiilor invatate (probabil ca sa nu intervina plictiseala?!) si experimentarea in lumea reala a ceea ce a fost invatat teoretic. Metodele inutile sunt: toate celelalte metode imaginabile. Normal, prima metoda din lista celor mai eficiente metode nu este chiar o metoda, cineva ar putea spune ca este o gluma, dar nu este asa, prima metoda ne arata ca testele dese sunt cheia succesului, despartind succesul invatarii de metoda efectiva. Este posibil ca in momentul in care elevul se confrunta cu realitatea testelor sa constientizeze aspecte ale cunostintelor invatate datorita faptului ca este fortat sa le exprime, altfel acestea fiind marcate involuntar pentru “uitare”, dar oricum acest lucru este in dezbatere. Pe scurt, invatati cu creionul in mana si hartia in fata, staruiti asupra subiectelor pe termen lung, alternati materiile pe termen scurt, si dati cat mai des teste din ceea ce ati invatat. A, da, televizorul, tableta, mingea pe maidan si religia nu intra nici macar la metodele de invatare inutile, pur si simplu nu au legatura cu scoala!

Scoala

Obiective in timpul scolii

Reusitele din timpul scolii, atunci cand sunt, transforma orice elev dintr-o persoana care promite intr-o persoana care confirma. Reusitele sunt rezultatul unor obiective realist asumate care prin munca sustinuta au fost duse la indeplinire de catre elev, cu suportul altor factori implicati (familie, scoala, profesori…) in timpul rezonabil in care erau asteptate, sau chiar inaintea acestuia. Este de tinut minte ca orice obiectiv indeplinit dupa expirarea acestui interval de timp rezonabil nu mai poate constitui o reusita ci in cel mai bun caz o reparatie. Bineinteles, orice reusita ne bucura, dar mai ales in mediul scolar, obiectivele se stabilesc pentru intervale mari de timp si foarte adesea, la sfarsitul ciclului obiectiv-reusita nu mai este clar nici pentru elevi, nici pentru parinti care a fost obiectivul si in ce consta reusita. Conservarea obiectivului, pastrarea nuantei originale, nu este un obiectiv in sine, dar fata de orice moment in care elevul incearca sa isi duca la bun sfarsit un anume obiectiv, evaluarea situatiei fara de scopul propus trebuie sa se faca fata de un etalon nealterat de orice altcev decat trecerea timpului, luand aici in calcul relatii sociale din cadrul scolii, modificari ale programei scolare, ale orarului, plajei curiculare si altele. Dar oare cati elevi isi noteaza obiectivele la momentul in care si le propun? Cati parinti isi incurajeaza copiii sa isi noteze obiectivele si eventual considerentele care i-au determinat sa le stabileasca astfel incat sa aiba un etalon nealterat de interese de moment? Eu sincer nu cunosc niciunul, in general parintii nu participa la stabilirea unor obiective proprii copilului ci mai degraba incearca sa isi impuna unele proprii. Nefiind un etalon, sau nebeneficiind de un etalon, obiectivele impuse de elev raman adesea numai vorbe goale, vise care nu se concretizeaza si care nu constituie un ghid catre scopul propus. De asemenea obiectivele care nu sunt notate, care nu beneficiaza de un etalon temporal, sunt destul de greu de evaluat din punct de vedere al rezultatului obtinut. Nu mai este evident pentru nimeni dupa o vreme daca elevul a atins obiectivul original in conditiile gandite pentru aceasta reusita sau daca eventuala neatingere a obiectivului dorit s-a datorat unor factori care au evoluat de la momentul la care obiectivul a fost stabilit. Si mai ales in mediul scolar sunt de evitat situatiile compuse. Si chiar daca totusi o evaluare corecta se face la momentul obtinerii sau neobtinerii reusitei, in ce masura se mai poate raporta aceasta reusita la amploarea obiectivului? Daca un obiectiv nu este cert definit in raport cu anumite circumstante in care el a fost asumat, variatia acestor circumstante poate arunca intregul proces in derizoriu. Stabiliti obiective, notati-le, folositi-le ca etalon pentru evolutia catre reusita astepta si evaluati reusita pe baza considerentelor initial luate in calcul. Orice evolutie care tine de circumstantele indeplinirii reusitei trebuie in conostinta de cauza sa conduca la stabilirea unui nou obiectiv prin anularea celui vechi si nu la modificarea unuia deja stabilit. Nu este nici o problema sa evoluezi cu mediul, sau datorita mediului, dar este o greseala sa nu bagi de seama si sa nu iei in calcul aceasta evolutie.

Scoala

Scoala ESTE importanta!

Ca sa nu mai lungim vorba, si ca sa fie clara pozitia noastra inca de la inceput, elevul nu are alta menire pe lumea asta decat sa invete. Cat sta la scoala copilul este elev si viata lui se reduce la invatatura. Am facut aceasta precizare pentru ca am fost criticat pentru punctul de vedere din articolul prercedent, punct de vedere care cred ca a fost bine ascuns printre randuri. Eroarea care se produce in mintea marii mase a oamenilor, eroarea identitatii dintre copil si elev trebuie sa fie combatuta si in timp trebuie sa fie facuta putina lumina in acest domeniu. Orice elev este copil in afara scolii, nu orice copil este elev si oricare copil este numai o parte limitata din viata sa elev. Simplu, nu este asa de complicat. Problema este ca familia, parintii, si chiar si scoala nu au reusit sa faca distinctia la timp si in consecinta nu au reusit sa inspire, sa impuna copilului importanta cuvenita scolii. Mai rau decat atat, exista multe familii in care scoala, privita ca institutie, ca ocupatie si ca resursa investita, nu reprezinta o traditie, din contra, bunicii, parintii si, acum, copiii, fiind persoane fara prea multa educatie dar care se “descurca” in viata prin metode alternative. Din nefericire cu aceste metode alternative nu ajungem prea departe. Un viitor bun pentru un copil este cu certitudine asigurat numai de catre o instruire solida in copilarie. Societatea a scos tarania la suprafata, plasand incultura, prin intermediul televiziunilor, al politicienilor si mai ales al bisericii, la mare pret, in folosul unei mici minoritati de profitori. Dar pentru societatea in ansamblu, pentru orice individ, si pana la urma, pentru orice copil, nu este bine! Copilul isi pregateste prin anii petrecuti in scoala restul vietii, atat ca adult, cat mai ales ca batran. Parintii, desi asigura tot ceea ce ii este necesar copilului o buna parte din viata biologica a acestuia, nu vor trai vesnic. La un moment dat vor muri si pana la acel moment trabuie sa lasa un urma lor un adult perfect integrat in societate, un adult care trebuie sa isi castige singur existenta si sa imprestie bunastare si intelepciune in jurul sau. Daca pana acum era relativ sa iti castigi existenta muncind cu carca, fiind bine platit cu ziua chiar si de firmele mari, de acum inainte va fi din ce in ce mai greu pentru ca tehnologia a evoluat si munca fizica pur si simplu nu mai e la moda, nu se mai cauta. Si evolutia tehnologica va confirma aceasta tendinta si in anii urmatori, prostii nu vor mai avea de lucru, nu vor putea urma “cursuri” re recalificare pentru ca le vor lipsi cunostintele de baza, si cu toata bunavointa actorilor pietei muncii, vor ramane pe dinafara. Ca urmare, copii, invatati, obisnuiti-va sa va folositi creierul si pregatiti-va pentru o viata profesionala in care va veti folosi cu preponderenta creierul. Creier care se formeaza numai in scoala.

Scoala ESTE importanta!

Scoala

Exista oare elevi motivati?

Fara indoiala, putem distinge cu usurinta un elev “silitor” de un elev care nu este interesat de scoala, dar o intrebare ramane totdeauna in actualitate: mai exista oare vreun elev silitor? Intrebarea a fost pusa cu mult timp inainte de a merge eu la scoala si de atunci au trecut cateva zeci de ani, lucrurile ar fi trebuit sa evolueze in bine, doar nu o fi existat o singura generatie de elevi silitori, cam pe vremea cand s-a inventat scoala, si de atunci nu au mai intrat in scoala decat lepre, nu? Ei bine, recunosc, la data la care am inceput eu scoala, nu prea existau elevi silitori, dar fiecare dintre noi a avut o foarte buna scuza, scoala comunista nu ne stimula deloc, si lucrurile cred ca s-au schimbat in bine, gradat, dar pentru o foarte scurta perioada de timp, incepand cu perioada de dupa Revolutia Romana. Nu stiu ce anume a inceput sa ii stimuleze pe elevi dupa revolutie, dar stiu ca inainte de ea cam toti elevii prezentau toate semnele caracteristice unei loaze: mergeau la teme de parca mergeau la taiere, nu faceau decat minimul, absolut minimul necesar, lasau o multime de aspecte neexplorate si evitau dialogul cu profesorii. E adevarat unii dintre noi preferau lucrurile complicate in locul lucrurilor simple si faceau multe activitati complementare scolii, ambele aceste lucruri nefiind apanajul leprelor, probabil aceste lucruri fiind cele care au adus la momentul oportun un plus necesar pentru aparitia catorva elemente foarte bune la sfarsitul ciclului scolar. Dar, asa cum spuneam, regimul comunist nu dadea o mare atentie laturii personale a fiecarui elev, toti mergeau cu turma, cine nu se integra era fortat sa o faca. Nu mai vreau sa aduc vorba de diverse munci “voluntare”, de “excursiile” la mucile campului, de colectarea de deseuri reciclabile, de campaniile pentru plante medicinale si toate celelalte prostii care ne-au amarat viata scolara si care nu au facut interactiunea cu scoala in nici un fel mai buna.

Acum insa fiecare elev este tratat conform cerintelor sale individuale si de multe ori mult peste acestea, avand de partea lui atat scoala cat si sparintii, apoi suport “calificat” din parte diversilor “profesionisti” ai scolii si, bineinteles, beneficiaza de bunavointa societatii prin intermediul unor asociatii de profil. Deci, cel putin teoretic, toate conditiile necesare ca sa performeze in scoala. Si totusi, studii mai mult sau mai putin recente, ca si statisticile Ministerului Invatamantului, completate an de an de atentia presei in jurul dezastrelor de la evaluarile nationale si de la Bacalaureat, ne arata, fara nici o umbra de indoiala ca lucrurile nu au evoluat deloc in bine de la momentul “inventarii” scolii moderne inspre zilele noastre. Ba din contra, e din ce in ce mai rau. Ca urmare, cu certitudine, confirmat de experienta directa a asociatiei noastre, in loc sa intalnim un procent bun de elevi care sa se manifeste pro-activ in legatura cu sarcinile primite in scoala, care sa isi aleaga lucruri ce au tendinta sa le mareasca nivelul cunostintelor, care depun efort in activitatile scolare, care sunt atenti la ore, care se grabesc sa isi faca temele, care lucreaza in plus fata de nivelul cerut in clasa si care isi urmaresc insarcinarile pana cand acestea ajung intr-un final la sfarsit, gasim acelasi procent covarsitor de elevi care nu isi fac temele, care nu fac decat minimul necesar ca sa treaca clasa, care nu fac nimic in plus si care pur si simplu nu sunt interesati de scoala. Ei bine, parerea mea personala, dar pe care o pot argumenta si sustine, este ca responsabilitatea este impartita intre scoala pe de o parte (cu o participare la vina de 50%), parinti pe de alta parte (cu o participare la vina de 30%) si la sfarsit elevi (cu o participare la vina de 20%).

Ei bine, intrebarea din titlu nu trebuie sa ramana fara raspuns, asa ca, porniti in cautarea unor elevi motivati, dar nu obsedati de scoala, inteligenti, dar nu genii, va vom tine la curent pe parcursul urmatoarelor catorva articole.

Stapan si sluga

Tarile si regimurile comuniste, recent ascunse sub plapuma pufoasa a socialismului, ofera zi de zi suficiente motive de ingrijorare privind viitorul apropiat, suficiente pentru a ne pune intrebari serioase privind sanatatea mintala a natiunilor ce le populeaza. Recentul eveniment extrem de nefericit, in care conflictul de pe teritoriul ucrainean alimentat de la Moscova cu resurse apartinand bietului popor rus, a provocat doborarea intentionata a zborului MH17 al Malaysia Airlines, ducand la pieirea a aproape trei sute de persoane, ne provoaca la o analiza mai atenta a cauzelor acestui conflict, cauze pe care eu le vad fara nici o legatura cu politica, cu viata sociala a celor doua popoare implicate sau cu bunul simt. Din contra, in acest conflict este vorba numai despre oameni prosti, prost crescuti de la varste fragede, cu obiceiuri nesanatoase si care ar fi trebuit indepartati din societate cu mult inainte de a ajunge sa preia puterea la varful ierarhiei ruse. Este clar de multa vreme ca Putin s-a inconjurat numai de oameni asemenea lui, oameni care nu gandesc nici cat un copil de doi ani, dar la fel ca un copil de doi ani, lasat in voia sortii, fara nici cea mai mica farama de educatie, acesti oameni l-au luat in brate pe “Nu ai ce sa imi faci”. Putin fara indoiala stia ca in avionul doborat se afla multi oameni nevinovati, multi cetateni ai unor tari cu care nu se afla in conflict, dar a doborat avionul pentru ca orice prost cu “Nu ai ce sa imi faci” in gura trebuie sa iasa in evidenta, altfel e unul dintre cei multi si orgoliul lui ramane negadilat. Presa din dimineata asta analizeaza pe toate partile incidentul si incearca sa ii dea semnificatii pe care nu le are, analizand pe larg relatiile Rusiei cu Ucraina, cu Uniunea Europeana si cu Statele Unite. Toata palavrageala e de pomana, un prost a aruncat cu o piatra in geam si nu ai ce sa ii faci, asa a vrut muschiul lui! Putin nu e vreun strateg remarcabil, nici macar vreun tactician de seama, nu are pe nimeni in anturajul lui cu aceste calitati, il are numai pe “Nu ai ce sa imi faci”, e biblia lui, rugaciunea lui, singura lectie pe care a invatat-o vreodata si singura lectie pe care nu o sa o uite niciodata! Nu trebuie cautate explicatii savante, ceea ce se intampla in orice familie nestructurata se intampla si in orice societate nestructurata, numai nivelul implicatiilor difera. Cum un copil prost sparge un geam pentru ca nu ai ce sa ii faci asa un politician prost doboara un avion pentru ca nu ai ce sa ii faci. State europene, dovediti-mi ca m-am inselat!

PS: Am folosit mai sus sintagma “politician prost”. Imi cer scuze, e un pleonasm.