Tag Archives: actiune

Responsabilitate

Asumarea responsabilitatii

Despre responsabilitate se vorbeste mult in societate, in general cu referinta la faptele pe care una sau alta din persoanele publice de la noi le-au comis si la urmarile acestor actiuni, urmari care pot sau nu pot fi recunoscute de persoana implicata ca fiind urmari directe ale actiunilor sale. Responsabilitatea este insa un cuvant greu de inteles, in conditiile in care nu exista in societate o preocupare constanta pentru popularizarea acestui concept. Conform DEX responsibilitatea este obligatia de a efectua un lucru, de a raspunde, de a da socoteala de ceva, de a accepta si suporta consecințele; răspundere, functie, sarcina de raspundere. Deci numai lucruri “grave”. Sa le aprofundam un pic.

Obligatia de a efectua un anumit lucru nu implica in mod normal o responsabilitatea subiectului, deoarece impunerea respectivei obligatii, prin forta, de factori exteriori, nu poate angrena si o asumare implicita a acestei obligatii si ca urmare nu angreneaza o legatura directa intre rezultatele actiunii si suportarea consecintelor rezultatelor actiunii de catre cel ce executa actiunea. Cu alte cuvinte, pentru a putea implica notiunea de responsabilitate, obligatia de a efectua un anumit lucru trebuie sa fie dublata de voluntaritatea acceptarii obligatiei, adica obligatia trebuie sa fie autoimpusa, in acest fel, rezultatul actiunii produce la nivelul personalitatii subiectului reactia acceptarii rezultatelor actiunii, atfel incat se poate vorbi despre asumarea unei anumite vine pentru o eventuala nepotrivire intre rezultate si asteptari. Daca obligatia este dictata de factori externi atunci subiectul trebuie sa fie solidar, sa se poata identifica, cu obligativitatea actiunii, astfel incat sa accepte si rezultatele actiunii sale.

Tot in acest context obligatia de a raspunde nu poate fi impusa daca subiectul este detasat de actiune si de urmarile ei. Bineinteles, din anumite puncte de vedere (juridic, social etc) unui anume subiect i se pot imputa rezultatele, consecintele actiunilor sale. Angrenarea responsabilitatii trebuie insa sa fie voluntara, pentru ca desi putem, ca societate, sa facem un om responsabil pentru actiunile sale, respectivul individ ramane tot iresponsabil din punct de vedere social pentru orice alte actiuni pentru care nu isi asuma in mod voluntar raspunderea desfasurarii lor. Notiunea de socoteala pentru ceva este sinonima raspunderii, nu implica alte notiuni adiacente si nu aduce nuante lamuritoare suplimentare.

Din punctul meu de vedere, prin prisma celor doua notiuni discutate pana acum, tinand cont de situatia societatii in care traim, cel putin la noi in tara, la momentul actual, asumarea unei raspunderi individuale nu este o actiune des intalnita. Este normal sa fie asa, pentru ca nu a existat niciodata o cultura romaneasca a responsabilitatii. Aceasta notiune nu se preda la scoala (se fac 12 ani de religie, de ce sa vorbim de responsabilitate?), nu se popularizeaza pe la televiziuni si nu face obiectul vreunei libertati individuale. Din nefericire efectele acestei neglijente se observa in societate.

Responsabilitatea implica conform definitiei acceptarea si suportarea consecintelor, aici definitia uniform acceptata apropiindu-se de notiunea care ar trebui popularizata social. La nivelul societatii noastre insa nu putem vorbi de acceptarea sau suportarea consecintelor in mod voluntar. Nu am intalnit niciodata pana acum un om care sa spuna: “Am gresit, platesc!”. Am intalnit pana acum mii de oameni care spun: “Nu mi-ati spus!”, “Eu nu am inteles asa!”, “Mi-ati spus altfel!”, “Colegul meu zice in alt mod!”, “Asta nu poate fi vina mea!” si tot asa! Societatea a evoluat foarte ciudat relativ la asumarea si suportarea consecintelor. Exista grupuri mari de cetateni care nu sunt responsabili social, sau care sunt posesori de imunitate. Exista grupuri mari de cetateni care desi sunt responsabili din punctul de vedere al societatii, nu pot fi trasi la raspundere deoarece raspunderea lor ar aduce in discutie concepte sociale la moda. Exista grupuri mari de cetateni care desi sunt responsabili, desi sunt judecati pentru rezultatele actiunilor lor, nu suporta asprima pedepsei datorita pozitiei sociale pe care o au. Ca urmare asumarea si suportarea consecintelor pare sa fie pentru o minoritate sociala care nu a avut norocul sa se nasca in alta tara.

Notiunile de functie, post, sarcina de raspundere nu implica notiunea de responsabilitate in sensul discutat aici. Visul oricarui roman este o functie de conducere. Visul oricarui roman nu implica insa si responsabilitatile aferente acelei functii de raspundere. Hotarari, decizii, actiuni, toate fara nici o raspundere.

Responsabilitatea nu se poate impune. Responsabilitatea vine din constiinta fiecarui membru al societatii. Din nefericire responsabilitatea se cladeste de-a lungul multor generatii prin educatie. Se cladeste in multe generatii, se pierde insa de la o generatie la alta in lipsa unui stimul social care sa o promoveze. In Romania s-a pierdut deja si nu exista semne ca se va reveni asupra acestei actiuni. Cel putin nu in viitorul apropiat.

Dorinta sau realitate?

Gasesc adesea in presa articole fara nicio legatura cu realitatea, urmaresc adesea la televizor emisiuni care nu sunt bazate pe fapte reale si care nu produc concluzii viabile. Nu reusesc sa inteleg ce anume ii determina pe jurnalistii in cauza sa fabrice din neant ideile, conceptele si faptele pe care le prezinta, dar presupun ca dorinta lor de senzational depaseste cu mult posibilitatea realitatii inconjuratoare de a le oferi modalitati de remarcare. Mai mult decat atat, constat ca obiceiul de a vorbi fara noima se imprastie ca o plaga in societate si ca idei nascute in burta vreunui analfabet se imprastie viral si devin legi de comportament si modele de urmat. Si nu ma intelegeti gresit, prin analfabet pot intelege si un politician, si un ziarist, si un sociolog, si un economist, si un profesor, din sumedenia de personalitati de ocazie care se perinda pe la televiziuni intr-o cruciada ad-hoc a noncunoasterii. Si nimic nu e mai nociv pentru calitatea gandirii personale decat asimilarea nemestecata de concepte fara legatura cu realitatea si nesustinute de modelul gandirii stiintifice. Aristotel spunea ca “O minte educata iti permite sa sustii un gand fara a-l accepta”. Da, este adevarat, dar se referea la o minte educata, intr-o imprejurare rationala, nu se referea la exacerbarea spiritului gregar in conjunctie cu o idee idioata, nepurtatoare de informatie utila si nesustinuta de fapte.
Prin analiza putem determina daca ideile pe care presa incearca sa ni le bage pe gat sunt idei sustenabile, cu corespondenta in lumea reala sau nu, dar pentru aceasta trebuie sa gandim un pic, si asta nu vine intotdeauna de la sine. Nu este vorba de cine stie ce procese complicate de gandire, este vorba de o analiza simpla, in trei pasi. Primul pas este intelegerea fenomenului prezentat, oricare ar fi el, orice ar reprezenta, de la notiuni la actiuni. In legatura cu fenomenul prezentat trebuie sa ne facem propria ipoteza de lucru, ipoteza care nu trebuie intocmita pentru a corespunde conceptelor prezentate de presa ci trebuie sa fie o parere proprie, parere care poate fi sau nu in concordanta cu parerea generala pe acest subiect. Cea mai rapida metoda de a supune un concept testului adevarului este de a presupune, de a calcula pe baza lui efecte masurabile, si acesta este cel de-al doilea pas al procesului de analiza: predictia pe baza ipotezei formulate. OK, in urma predictiei, a calculului efectuat, trebuie sa trecem la pasul al treilea, experimentarea pe baza ipotezei formulate la primul pas, avand ca date de intrare date ce pot produce efecte masurabile in concordanta cu ipoteza formulata. Datele ce reies din experiment trebuie sa fie in concordanta cu datele ce reies din pasul al doilea, predictia pe baza ipotezei formulate. Daca nu sunt in concordanta, inseamna ca ipoteza a fost gresit formulata. Daca sunt in concordanta, inseamna ca ipoteza a fost corect formulata, dar intregul proces trebuie oricum reluat pentru definitivarea ideilor si reglaje de finete. Dar oare cati oameni reusesc sa analizeze ceea ce citesc in felul acesta? Recunosc, pare un pic dificil si intortocheat, voi reveni cu un exemplu pentru clarificari.

Top 6 metode clasice de a da spaga in Romania

1.  Pe locul intai se afla detasat Brigada Politiei Rutiere, cu spaga introdusa in talon. intre permis si buletin.

2. Impachetarea bancnotelor si plasarea acestora in momentul strangerii de mana.

3. Pentru cetatenii purtatori de halat, introducerea bancnotelor   in mare viteza si  discretie in buzunar.

4. Spaga pentru divinitate data in vazul lumii, aceasta pierzandu-se in buzunarele incapatoare ale duhovnicului.

5. Metoda “plicul alb cu dedicatie”, introdus discret dupa negocierea avantajului obtinut.

6. Mai recent adusa in atentie de catre DNA, este metoda intitulata  “Paraua Indarat”, foarte elaborata, si nu la indemana oricui.

Procesul de decizie

Procesul de decizie consta in alegerea unei modalitati de actiune din mai multe posibile pe baza unor criterii de decizie stabilite in general pentru a servi intereselor celui care este nevoit sa decida. Un om normal ia decizii in fiecare moment al existentei sale, bineinteles, cele mai multe dintre ele nefundamentate, pentru satisfacerea unor nevoi cu inalt grad de repetabilitate, care servesc satisfacerii de moment a nevoii care a generat situatia decizionala si care nu au un impact major asupra evolutiei viitoare a individului. Exemple de astfel de decizii sunt multe si cel mai clasic este: “Mi-e foame, ce mananc?”. “Pot manca salata sau pot manca friptura. Mananc friptura pentru ca asa am chef”. Este o decizie, desi modalitatea de actiune hotarata nu are o influenta majora asupra vietii individului, nici macar pe termen scurt. Totusi, inca de la acest nivel deciziile pe care le luam ne determina un anumit mod de comportare, ne fac unici dintr-un anumit punct de vedere si in cea mai mare parte determina parerea celorlalti membri ai societatii si a grupului in care traim despre noi. Daca ne putem permite sa luam decizii minore nefundamentate fara vreun impact major pe care sa il resimtim intr-un fel sau altul, nu acelasi lucru putem spune despre deciziile majore ale vietii, deciziile care determina evolutia personala si raporturile individului cu societatea.Astfel de decizii sunt de genul: “Este sau nu timpul sa fac un copil?”, “Sa merg la facultate sau nu?”, “Sa votez un candidat sau pe celalalt?”. Din obisnuinta majoritatea oamenilor nu analizeaza posibilitatile si nu isi stabilesc niste criterii clare de decizie nici in cazul acestor decizii mai importante. Deciziile luate sub impuls de moment nu sunt intotdeauna cele mai fericite: “Este timpul sau nu sa fac un copil?” – “Da, ce daca sunt somera de 5 ani si mai am trei copii pe care nu am cu ce sa ii hranesc!”. “Sa merg la facultate sau nu?” – “Da, ce daca facultatile scot in fiecare an zeci de mii de someri!”. Nu exista un motiv unic pentru deciziile importante luate fara analiza. Bineinteles, analiza situatiei in sine nu este o treaba usoara, implica procese de gandire ce rezulta numai in urma unei instruiri, foarte putini sunt cei care au nativ o capacitate analitica dezvoltata.
Stabilirea corecta a criteriilor decizionale implica o cunoastere profunda a posibilitatilor de evolutie a situatiei, detasarea fata de oricare modalitate de evolutie, fie ca ne este favorabila fie ca nu, posibilitatea investigarii comparative a rezultatelor diverselor modalitati de evolutie, intelegerea implicatiilor colaterale a diverselor posibilitati de evolutie in raport cu alte procese concurente sau colaterale, posibilitatea de evaluare a eventualelor reactii din domenii adiacente problemei studiate si posibilitatea de detasare fata de pseudo-criterii de natura subiectiva, personala, detasarea fata de preferinte.Posibilitatea stabilirii corecte a unor rapoarte intre importanta individuala a fiecarui criteriu decizional implica din partea individului manipularea unor notiuni matematice de baza, lucru foarte important in procesul decizional dar total peste mana majoritatii indivizilor din societatea contemporana, certati din principiu cu matematica. Mai mult decat atat, notarea diverselor variante de evolutie in cadrul fiecarui criteriu decizional implica obisnuinta de a lucra cu numere, posibilitatea de a face operatii matematice de baza, dar relativ complicate, si nu in ultimul timp rabdare pentru evaluarea corecta a fiecarei variante. In acest mod o decizie corecta si informata nu se poate lua mai repede de cateva ore de munca intensa. Eu personal nu cunosc pe nimeni care sa ia decizii in acest mod, chiar daca este modul corect de a lua decizii. Implicatiile sociale a lipsei de discernamant in luarea deciziilor personale sunt severe si variaza de la consecinte minore cum ar fi marginalizarea sociala pana la implicatii majore ca de exemplu un guvern incompetent la conducerea tarii sau un parlament de borfasi. Nu spun ca ne putem transforma peste noapte intr-un popor de ganditori, ca orice individ ar putea sa se ridice deasupra originilor si pregatirii sale si sa ia decizii rationale, dar primul pas pentru o societate unita ar fi o corecta evaluare a nevoilor si posibilitatilor personale si reflectarea acestei evaluari in deciziile personale.In ce masura un proces decizional individual corect ar conduce la procese sociale omogene si orientate catre o evolutie sociala pozitiva este un subiect dezbatut si in sine subiectul multor doctrine si curente, dar cel putin ar exclude din societate posibilitatea nefericita a haosului decizional. Fiecare individ ar trebui sa se intrebe inainte de fiecare decizie importanta care dintre posibilitatile de evolutie ii sunt favorabile. De asemenea ar trebui sa ignore anumite reactii sociale irelevante pentru subiectul in sine – “Imi cumpar o masina scumpa pentru a il face invidios pe vecinul!” – gandire total inadecvata pentru binele personal. Si ar trebui sa se puna accent pe implicatiile sociale pozitive care ar aduce bunastare, prosperitate sau o imagine mai buna pentru comunitate – “Imi fac curat in fata casei ca sa fie toata strada mai frumoasa”. Mai e pana atunci!