Generatia tanara

Si ce ar fi daca am astepta de la elevi numai atat cat pot face?

Ei bine, nu stiu daca e cu adevarat asa, in sensul ca nu am dovezi solide, dar eu cred ca de fapt e un lucru foarte bun sa ceri de la un copil mai mult decat poate el face, cu conditia ca limitele pe care i le ceri sa fie undeva foarte aproape de cele pe care el le accepta nativ. Normal, fiecare parinte spera sa aiba un copil competitiv pe plan scolar, cei mai multi copii sunt de nivel mediu, unii sunt mai bunicei si, absolut inevitabil, exista si prosti. Prostii trebuie dati la o parte, deoarece ei ar trebui tratati ca si exceptii, nu reprezinta o contributie valoroasa la circuitul scolar si in marea lor majoritate sunt cazuri pierdute, provin din familii dezinteresate si oricare ar fi efortul societatii, isi vor continua drumul in viata in aceeasi nota, lucru care, paradoxal, pe unii dintre ei ii va duce la un succes nesperat. De cei mai buni nu merita sa ne ocupam in acest articol, despre ei am tot scris, pentru ei face destul familia si oricum, par sa se descurce foarte bine si singuri. Pentru toti ceilalti presiunea scolii si a familiei poate avea un sens pozitiv, sau din contra, negativ, in functie de conditiile in care este aplicata. Lucrurile de obicei incep sa se degradeze de la evaluarea limitelor proprii copilului. Parintii de obicei isi inchipuie ca au la usa un mic Einstein, nedescoperit si neapreciat, dar totusi un mic Einstein, care poate face oricat de mult, numai sa vrea! Copiii isi dau seama ce stiu si ce nu, dar, “incurajati” peste masura de parinti, pierd treptat contactul cu realitatea si se plaseaza in opozitie cu scoala, considerandu-se “dezavantajati” de profesorul cel rau, singurul care ar putea face o evaluare obiectiva a copilului, nefiind implicat emotional. Obiectivele prea ridicate impuse de un parinte care nu intelege situatia scolara in care se afla copilul sau ii vor provoca acestuia o ruptura intre eforturi si realizari, intotdeauna realizarile vor fi sub asteptari si niciodata eforturile nu vor fi suficiente pentru obtinerea unui ipotetic rezultat optim. Efortul nesustinut de realizari va induce dezamagiri si va inhiba dezvoltarea unor viitoare eforturi. Obiectivele prea accesibile vor avea un efect la fel de rau, deoarece eforturile vor fi minime pentru obtinerea obiectivului si niciodata limitele copilului nu vor fi provocate, deci, nici depasite. Inainte sa se ajunga in aceasta situatie parintele ar trebui sa asculte rational parerea copilului, sa inteleaga posibilitatile si interesele sale, asa cum le intelege el. Copilul nu este o persoana cu prea mult discernamant, nu poate intelege ce este bine pentru el si ce nu, dar interventia parintelui trebuie sa fie pentru formarea suportului intelectual al copilului, care sa ii asigure succes pe termen lung, si nu cateva note mari, care nu pot constitui un scop in viata. Cu alte cuvinte, parintele si copilul trebuie sa actioneze impreuna pentru binele personal al copilului si nu pentru vreun ipotetic castig de natura sociala. Probabil ca este greu de acceptat ca limitele intelectuale ale propriului copil sunt modeste, dar ignorarea acestui aspect are consecinte grave pe termen lung si, din nefericire, aceste limite parintele si le poate insusi numai de la copilul insusi. Bineinteles, odata inarmat cu informatia corecta, parintele va lua in cunostinta de cauza deciziile pe care copilul le va urma fara comentarii, pentru ca de aia este copil, dar pana atunci e cale lunga, vorba de vorbit si paine de mancat. Da, si nu mai asteptati de la copii mai mult decat pot face, sunt copii!

Si ce ar fi daca am astepta de la elevi numai atat cat pot face? 4.50/5 (90.00%) 2 votes

Share...Email this to someoneShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedInPrint this page

Leave a Reply