Parlament

Toti cetatenii sunt egali. Unii cetateni sunt mai egali decat ceilalti.

O societate nu este coerenta, si prin extensie nu poate fi niciodata coerenta, atata timp cat membrii sai, in cazul particular de care vorbim, cetatenii aceluiasi stat, nu se supun toti acelorasi legi si nu “beneficiaza” cu totii de aceleasi drepturi si obligatii. A fost odata ca niciodata vremea in care era normal ca cetatenii sa nu fie egali intre ei, sa existe cetateni mai cu mot, cetateni care beneficiau de efortul global al societatii in interes propriu. De multa vreme insa acest lucru nu mai e la moda, cu mici exceptii. Daca la nivel declarativ cam prim toata Europa se vorbeste de egalitatea in drepturi, egalitate care uneori ia infatisari aberante, cu mult deplasate fara de bunul simt, la nivel legislativ exista categorii de cetateni care dispun de drepturi speciale si pentru care obligatiile sunt un cuvant complicat tiparit in paginile unui dictionar. Exemplele sunt multe, dar cred ca putem vorbi un pic despre imunitatea parlamentara.

In cazul Romaniei, ca si in cazul altor tari, si nu numai europene, imunitatea parlamentara este trecuta in Constitutie, la articolul saptezeci si doi:
Art. 72 – Imunitatea parlamentară
(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.
(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. (…)
(3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
Acest articol saptezeci si doi a fost implementat in practica prin mai multe legi si norme de aplicare, si, destul de semnificativ, prin regulamentele Camerei Deputatilor si Senatului, regulamente care, de exemplu in cazul Camerei Deputatilor, prevad:
Art. 191. – Deputaţii se bucură de imunitate parlamentară de la data eliberării certificatului doveditor al alegerii, sub condiţia validării.
(…)
Art. 195. – Toate cererile privind ridicarea imunităţii parlamentare se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi.

Bun, in principiu parlamentarii nu pot fi trasi la raspundere pentru ideile pe care le exprima, in orice circumstante, pe toata durata mandatului lor. Pe de alta parte, imediat sub aceasta precizare, exista o completare care spune ca parlamentarii nu pot fi trasi la raspundere pentru nici o fapta, oricare ar fi ea, pe toata durata mandatului, cu exceptia cazurilor cand parlamentarul respectiv este repudiat de catre colegii sai sau a facut ceva atat de grav (nu se precizeaza ce) incat organele de ancheta se pot folosi de paragraful trei al articolului saptezeci si doi din constitutie, daca (iarasi daca) aceeasi colegi ai infractorului parlamentar considera de cuvinta sa lase legea sa isi urmeze calea. Sa analizam un pic, inainte de a ne pronunta vehement.

Trebuie spus de la bun inceput ca imunitatea parlamentara nu este chiar o idiotenie, din contra este o conditie necesara pentru functionarea oricarui stat democratic, stat in care puterile trebuie separate pentru chiar buna functionare a statului. Cu alte cuvinte imunitatea parlamentara exista pentru a feri parlamentarii de abuzurile guvernului, ale presedintelui, ale justitiei sau al factorilor politici de alta doctrina. Pare greu de imaginat o situatie in care parlamentarii ar avea de suferit fiind lasati de soarta la discretia celorlalte puteri din stat, de aceea cred ca se cuvine o mica istorioara, cea de la care a plecat totul. Prin 1397 un anume Thomas Haxey, cleric englez, a initiat un document (nu mi-este clar de ce fel) in Parlamentul englez prin care critica modul in care se cheltuiau de catre Regele Richard al II-lea al Angliei banii stransi din nu mai stiu ce taxa. Haxey nu era membru al parlamentului, dar se pare ca era destul de apreciat de care parlamentari, deoarece Parlamentul a adoptat respectivul document, fara sa se gandeasca prea mult la consecinte, pur si simplu pentru ca asa a vrut Haxey. Si pentru ca probabil continea lucruri adevarate, dar sa lasam asta. Regelui nu i-a placut si a hotarat sa ii judece pe cei vinovati pentru tradare. Parlamentul a dat repede inapoi si Regele a dispus atunci o judecata “dreapta” pentru tradare in “beneficiul” lui Thomas Haxey. A fost judecat si condamnat la moarte, nu inainte de a i se confisca averea si de a fi inlaturat din toate functiile. Bun, pentru ca asa a vrut regele. Fiind cleric insa biserica s-a opus, Regele nu a avut ce spune. Asa ca nu a mai fost executat, a ramas insa cu restul de condamnare. Doi ani mai tarziu spre norocul lui Haxey se schimba regele, pleaca Richard al II-lea al Angliei si vine Henry al IV-lea, tot al Angliei. Henry al IV-lea, fie ca era un rege mai intelept, fie pentru ca il simpatiza pe Haxey, a trimis parlamentului un memoriu in care cerea sa ii fie anulata sentinta pronuntata impotriva lui Thomas Haxey deoarece “… era impotriva legii si a practicilor parlamentare….”. In numai cateva randuri avem nu mai putin de patru incalcari grave ale independentei puterilor in stat, abateri de la procesul democratic care nu au ramas fara urmari, deoarece parlamentarii au priceput imediat ca daca de data asta a fost Haxey, data viitoare poate fi oricare dintre ei. Si urmarile de care vorbeam au fost introducerea in Declaratia Drepturilor din 1689, a unor prevederi care aparau in mod expres membrii Parlamentului de orice amestec din afara acestuia, cu privire la actele si dezbaterile la care participa. Lucru bun tinand seama de moravurile vremii, dar mult mai limitat in aplicare decat imunitatea de care beneficiaza parlmentarii astazi. Cu toate acestea se pare ca a fost suficient ca sa asigure functionarea independenta a institutiilor statului pentru foarte multi ani.

Legea scartaie insa acolo unde protejeaza parlmentarul pentru fapte care nu tin activitatea sa parlamentara respectiv “voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului”. Efectele acestei legi se vad imediat daca urmarim cat de greu reuseste DNA sa aresteze cate un parlamentar, chiar daca faptele sunt de o gravitate extrema (grup infractional, mita, trafic de influenta). Si chiar daca ar fi fapte foarte grave de natura penala tot la fel de greu ar fi. Sa presupunem ca un parlamentar isi ia pistolul cu glont din dotare (el are voie, ca e mai cu mot, noi nu avem voie, ca suntem mai fraieri), iese pe strada si incepe sa omoare oameni la intamplare (scenariu foarte putin probabil, dar totusi posibil). In unele state ar primi imediat pedeapsa cu moartea, pedeapsa logica, apreciez eu. In Romania, atata vreme cat este parlamentar si atata vreme cat colegii sai sunt dispusi sa il apere mergand pana in panzele albe, respectivul parlamentar nu pateste absolut nimic. Chiar daca il aresteaza in prima instanta, Ministrul justitiei va informa camera din care respectivul face parte si daca acestia hotarasc ca e bine sa il elibereze, il vor elibera, indiferent de pericolul social pe care il reprezinta. Pe motivul straveziu cum ca arestarea sa ar pune in primejdie activitatea legislativa a tarii respectivul presupus criminal in serie poate sa voteze in continuare legi, sa isi dea cu parerea asupra subiectelor importante ale tarii si sa isi desfasoare nestingherit orice activitate doreste el in afara Parlamentului.

Acestea fiind spuse nu putem sa nu constatam ca exista in Romania la ora actuala o clasa de supercetateni pentru care legea nu are aceeasi greutate ca pentru noi toti ceilalti. Este bine ca un parlamentar sa isi poata desfasura ctivitatea in bune conditii, sa nu fie tras la raspundere pentru votul exprimat, sa nu fie tras la raspundere pentru opiniile sale, dar nu este bine deloc ca toti parlamentarii sa fie feriti de bratul justitiei. Asa s-a ajuns ca Parlamentul Romaniei sa fie o buna ascunzatoare pentru hoti si borfasi. Va rog sa ma contraziceti daca puteti.

PS: De dragul expunerii va rog sa ignorati abaterile de la legile ce reglementeaza uzul de arma,in exemplul voit puternic negativ de mai sus legi care, recunosc, ar produce ceva efecte contra respectivului parlamentar.

Toti cetatenii sunt egali. Unii cetateni sunt mai egali decat ceilalti. 5.00/5 (100.00%) 2 votes

Share...Email this to someoneShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedInPrint this page

2 thoughts on “Toti cetatenii sunt egali. Unii cetateni sunt mai egali decat ceilalti.”

  1. Bine inteles ca nu pot fi anchetati asa de usor pentru ca se protejaza uni pe altii indiferent de culoarea politica pentru, ca toti sunt in aceasi situatie (de ilegalitate) mai mult sau mai putin dovedita. Cum este posibil ca mai bine de 90% dintre oamenii politici (parlamentari si nu numai) sa fie foarte bogati in conditiile in care salariul de demnitar nu este deloc mare. Cum este posibil ca majoritatea sa detina firme sau sunt actionari in firme care au contracte cu statul si culmea aceste firme mai sunt suspectate de evaziune fiscala. Asta esta Romania minunata.

Leave a Reply