Munca

Munca in lanturi

Daily Express, publicatie nu foarte serioasa, recunosc, a publicat recent o serie de articole pe teme imigratiei in Marea Britanie, articole care analizau din mai multe puncte de vedere relatia statului britanic cu noii veniti pe insula. Unul dintre ele merita urmarit, deoarece atat in esenta lui cat si prin prisma comentariilor cititorilor, articolul aduce in discutie cateva aspecte importante ale vietii cetatenilor europeni. Articolul poate fi citit aici: http://www.express.co.uk/news/uk/538002/Jobs-migrant-workers.

Problema de fond pe care articolul o semnaleaza este pierderea locurilor de munca ale cetatenilor britnici in fata “invadatorilor” est-europeni. Nu este o surpriza faptul ca est-europenii muncesc mai bine si mai mult pe salarii mai mici si nici nu este o noutate faptul ca sistemul de asistenta sociala, extrem de generos cu strainii in orice stat european, indeamna la nemunca. Dar nu putem arunca intreaga vina pe cetateni, pentru ca slujbele slab platite nu le asigura un venit suficient. Nu putem arunca vina nici pe producator, el trebuie sa obtina profit sau sa isi inchida afacerea, in plus este obligat de comerciant sa practice preturi extrem de mici. Intr-adevar, comerciantul este vinovat, dar el nu face parte direct din acest lant, nu poate fi luat in calcul. Statul nu est nici el foarte vinovat, caci cetatenii au votat si si-au hotarat viitorul. Est-europenii nu pot fi blamati pentru ca vor sa munceasca pentru viitorul lor, munca e buna si in urma muncii platesc impozite pentru noi toti. Deci… sa analizam un pic problema.

Cetateanul se afla in centrul problemelor. Salariul pe care producatorii il ofera este mic, insuficient pentru toate cheltuielile cetateanului. Cetateanul nu este dispus sa faca concesii stilului sau de viata astfel incat sa se incadreze in limitele acelui salariu mic. In aceasta situatie, in mod clar, vinovatul este cetateanul, deoarece adaptabilitatea lui sociala a scazut drastic, puternic stimulata de media, si in special de media vizuala, care promoveaza un stil de viata luxos, bazat pe risipa individuala si concurenta economica intre diversele paturi sociale. Cetateanul obtine mai multi bani in urma ajutorului social decat in urma unui salariu minim. Pentru aceasta fateta a problemei vinovat este in mod clar statul care pentru a-si obtine propriile beneficii a aderat la haiducia sociala care este politica de stanga si a sacrificat generatiile viitoare. Vina statului este atat de clara si de intensa pe acest mic segment al problemei incat nu mai merita discutata, ci din contra, ar trebui sa ii cautam motivatii si justificari. Politica de stanga nu este viabila pe termen lung, dovada este marirea si prabusirea Uniunii Sovietice si a satelitilor sai, dar este o politica placuta cetateanului neinstruit si sarac, acei multi votanti care reprezinta electoratul socialist/comunist. In apararea statului putem spune intotdeauna ca nu a facut decat sa implementeze vointa cetateanului, si acesta este un argument foarte puternic, care tine de fundamentele democratiei. Cetateanul de rand insa este destul de prost, insumand aici atat incultura sa cat si incapacitatea sa de a gandi rational. Ca urmare cetateanul a votat ceea ce a sunat mai bine, mai “european”, fara sa se gandeasca la consecintele gestului sau. In scurt timp s-a ales cu un somaj generos si cu oportunitatea de a se plange ca nu are de lucru. In nici un caz cetateanul nu face ceva pentru a isi gasi de lucru. Daca isi gaseste un job prost platit nu ii ajung nici banii si mai pierde si ocazia de a sta relaxat toata ziua, sau chiar si mai rau, pierde si ocazia de a face un ban la negru pe langa. De asemenea, cetateanul refuza job-uri care nu sunt la moda, joburi care ar putea sa “il faca de ras” in comunitatea in care traieste. Deci job-urile ce implica munca fizica, statul in aer liber, in picioare, in diverse mirosuri sau care implica deplasari nu sunt atractive, deoarece cetateanul care aplica pentru cel job trebuie sa isi asume o anumita identitate sociala, identitate sociala care nu mai este la moda, sau mai rau, este blamata in comunitatea din care respectivul cetatean face parte. Ca urmare cetateanul britanic nu o sa se angajeze pentru munci grele si nu o sa accepte faptul ca nu este suficient de productiv pentru un salariu mai bun. Si o sa voteze in continuare cu stanga pentru ca atat il duce capul, nu isi da seama ca tot din cauza lui a ajuns in situatia in care se afla.

Producatorul a fost timp de zeci de ani demonizat de statul socialist si a fost in mod constant personificat de patron. Producatorul nu poate fi identificat prin patronul afacerii, dar din nefericire in constiinta generala este. Parerea generala despre patron, asa cum se intelege foarte bine din comentariile articolului, este aceea ca patronul este un exploatator fara scrupule, care isi tine lucratorii in sclavie, in conditii mizere, cu program de lucru prelungit si fara nici un drept, timp in care el isi desfasoara o vacanta perpetua in insule exotice pe meleaguri cu clima calda. Adevarul este ca multi patroni din industrie sau agricultura lucreaza saisprezece ore pe zi, in fiecare zi a saptamanii, fara concediu, timp de treizeci, patruzeci de ani, dupa care mor de infarct sau atac cerebral. Aceasta imagine nu a fost insa popularizata de statul socialist, nu se incadreaza in tiparul luptei de clasa. Si totusi nici ei nu sunt feriti de greseala in problema pe care o discutam. Prima greseala fatala este dependenta de comerciant, dependenta care se accentueaza pe zi ce trece si care nu cred ca se va rezolva in viitorul apropiat. In Europa de azi comerciantul impune pretul de achizitie, conditiile de achizitie, durata si clauzele contractelor, producatorul fiind captiv. Din punctul meu de vedere producatorul a intrat fara sa se gandeasca prea mult in hora guvernului, pe refrenul “sa producem mai mult, mai ieftin si mai prost”, si acum nu mai stie cum sa faca sa iasa si sa se intoarca la refrenul “sa producem numai cat trebuie, mai scump, dar mai bun”. De aici pana la plasa comerciantilor a fost numai un pas. A doua greseala fatala a fost naivitatea, concretizata prin dependenta de forta de munca prost platita. Cand piata impune pretul nu iti poti permite sa iti platesti oamenii mult, insa daca ii platesti prea prost acestia vor pleca, fie catre alte domenii in care se plateste mai bine, fie catre somaj, care de asemenea se plateste mai bine si este si social mai bine vazut. Insa reducerea costurilor nu se face numai din forta de munca. Reducerea costurilor se poate face de exemplu si prin presiuni asupra statului pentru reducerea costului muncii, a impozitelor, astfel incat oamenii sa ramana activi, nu sa treaca in somaj. Sau, cum a fost cazul anumitor afaceri, mizand pe forta de munca bine calificata in locul mecanizarii si automatizarii care s-au facut cu bani de la banca, iarasi, tinand oamenii activi si nu ingrasand bancile. Una peste alta producatorii nu mai reprezinta acum o forta in Europa si nu pot impune ce si cum sa produca, cu cine, cand si la ce pret. O parte din cei putini care au ramas au cazut in plasa lacomiei si au mizat pe suveica banilor din sistemul muncii expatilor, oameni care sunt dependenti de angajator pentru cazare, masa, asistenta medicala si altele, astfel incat o mare parte din salariul platit se intoarce la angajator. Proasta socoteala, si-au creat mai multe probleme si nu au rezolvat mai nimic.

Statul s-a grabit sa dea legi care nu sunt in avantajul cetatenilor. Ne-am obisnuit de multa vreme cu aceasta atitudine, probabil nici nu se va corecta. Anormal este insa ca statul nu isi asuma consecintele greselilor sale, nu incearca sa corecteze situatia in care s-a ajuns si nu incearca sa compenseze pierderile celor care sufera de pe urma situatiei create. Din contra, se pare ca statul in continuare incurajeaza exact acele aspecte negative care au dus la dependenta de ajutorul social, la lene si golanie. Am stabilit de la inceput care este avantajul statului in aceasta afacere, bogatie si voturi pentru politicieni. Dar pentru noi ceilalti? Daca esti moderat de sarac (echivalent cu moderat de bogat, dar suna mai bine) si muncesti din greu dai o foarte mare parte din venituri statului, in primul rand ca impozit pentru munca si apoi ca impozit pentru consum. Vei fi blamat ca esti lacom si ca nu lasi locul tau altor oameni care nu sunt norocosi sa aiba de lucru. Daca esti bogat si muncesti dai cea mai mare parte din venit statului si, mai rau, o parte din averea personala, indreptandu-te incet, incet catre saracia medie (nu va uitati la TOP100, ati vrea un loc acolo pentru o viata in puscarie?). Deci singura posibilitate decenta a ramas in Europa sa fii sarac si sa nu muncesti, din nefericire asta este realitatea, guvernul o sa fie fericit, toata lumea o sa te compatimeasca si banii vor curge fara munca.

Est-europenii nu pot fi dupa parerea mea invinovatiti de nimic. Se duc si ocupa locurile de munca pe care nimeni nu le vrea, sau nu le poate ocupa. Muncesc cinstit, din greu si platesc impozitele din care sunt platite ajutoarele de somaj ale cetatenilor britanici. Trimit bani acasa, nu isi abandoneaza familiile, nu au ambitii nemasurate. Exact tipul de oameni de care orice economie are nevoie, inclusiv economia romaneasca.

Mai exista o latura despre care nu am vorbit pana acum. Publicul. Poporul. Vulgul. Acela care sta pe margine si isi revarsa frustrarile fie pe someri, fie pe est-europeni, fie pe guvern, fie pe cei care au nesimtirea sa munceasca. Intrati si cititi comentariile de la articolul mentionat. O mare parte din oamenii aia nu stiu pe ce lume se afla, nu sunt capabili sa argumenteze o opinie, dar au drept de vot si beneficiaza de ajutoare. Ei sunt in realitate cauza raului, ei sunt cei care tin guvernele incompetente in functie, care instiga la lene, la consum fara masura, la productie peste nevoi, sunt cei care isi fac modele de viata din reality-show-uri si care tipa cat ii tin rarunchii ca lor li se cuvine. M-a impresionat in mod special comentariul unui om care a muncit si care a vrut sa spuna ca se poate. Reproduc aici dialogul pe care l-a purtat cu un oligofren:

- … They are willing to work 12 hours a day 7 days a week … (Rolex)

- I worked 12 to 16 Hour Days every Day except Sundays for 30 Years Rolex. What’s the problem? (EL)

- You prefered to be a slave to your job. Everyone to his own. (Oligofrenul)

- Red Thumbs for working hard? I shouldn’t have bothered!!! (EL)

FARA COMENTARII!

Munca in lanturi 5.00/5 (100.00%) 2 votes

Share...Email this to someoneShare on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+Share on LinkedInPrint this page

3 thoughts on “Munca in lanturi”

Leave a Reply